Arhitect
Ioan Șandru Rohan

Dicționarul limbii române spune că ecologia este „ramură a biologiei care studiază raporturile dintre organisme și mediul în care trăiesc”Ne va fi foarte greu să vorbim despre o abordare ecologică a arhitecturii pornind de la această definiție și de aceea vom merge la originea cuvîntului ecologie și vom încerca o definiție mai generoasă.
Cuvântul este compus din două cuvinte de origine greacă:

 oikos – casă ,mediu,

ambianță logos – știință.

Etimologic ecologia se poate traduce deci prin știința casei (în sensul de casă naturală) sau știința mediului. A fi ecologic înseamnă a fi în conformitate cu ecologia, adică cu știința mediului. Prin analogie, o abordare ecologică în arhitectură ar însemna un mod de abordare în conformitate cu ecologia în sensul realizării unei relații pozitive permanente între obiectul de arhitectură și mediu natural. Ce înțelegem însă prin mediu natural, ca traducere a cuvântului generic eco; oikos? În mod curent înțelesul dat sintagmei mediu natural este acela de mediu mineral și biologic natural, ceea ce este corect dar incomplet și nesatisfăcător pentru încercarea noastră de a defini relația dintre arhitectură și mediu natural. De aceea în cele ce urmează vom folosi sintagma mediu natural în sensul de mediu mineral, biologic, dar și social uman, cultural și spiritual. Omul ca individ și omul în societate, spiritul uman și cultura unei societăți fac parte din mediu .
Abordarea ecologică în arhitectură nu este un curent sau o modă generată de teorii filosofice sau evoluții tehnologice ci este cel mai firesc și mai natural mod de a face arhitectură. De altfel, multe din definițiile date arhitecturii în decursul timpului sunt foarte aproape de acest mod de a vedea lucrurile:
„Arhitectura nu este o artă ci o funcție naturală” (Leger) ;

” O adevărată arhitectură ar trebui să fie proiectarea vieții însăși”(Gropius);

„Arhitectura este o contranatură în mijlocul naturii ” (Călinescu)

Arhitectura organică promovată de Frank Lloyd Wright este de fapt un mod de abordare ecologică a arhitecturii. 

       Secolul xx este un secol al căutărilor, frământărilor și mișcărilor mai mult sau mai puțin spectaculoase în modul de a înțelege arhitectura. De la un formalism estetic la un raționalism intolerant și funcționalism rigid, de la asceza geometrică la fantezii formale lipsite de sens, de la extravaganțe tehnologice la un minimalism ascetic, totul este posibil în epoca modernă. Dar ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc și, ca întotdeauna se va impune.

 Credem că o abordare ecologică ține de adevăr și de bun simț .


O astfel de abordare nu neagă evoluția firească a arhitecturii, nu neagă diversitatea nevoilor funcționale, nu neagă curentele și tendințele formale, nu neagă consecințele hipertehnologizării atâta timp cât acestea răspund unor necesități vitale și adevărate și intră într-o relație pozitivă cu legile naturale. Tendințele ultimelor decenii, postmodernismul, deconstructivismul, modernismul clasic, hitech-cul, etc. în ciuda aparențelor, nu sunt incompatibile cu o astfel de abordare. 

     Este evident că abordarea ecologică este în primul rând o chestiune de atitudine. O atitudine ecologică are consecințe majore asupra obiectului de arhitectură de la faza de concept până la modul de utilizare, de locuire într-o construcție ecologică. Privind în istorie, prima funcțiune a unei construcții realizate de om a fost cea a locuirii, (adăpostirii). Această funcțiune nu numai că este prima dar este și cea mai importantă. Funcțiunile au evoluat, au apărut funcțiuni noi iar cele existente au suferit transformări. Funcțiunea rezidă din viața însăși, este vitală, este o consecință a vieții naturale a omului. Funcțiunea este dictată de necesități biologice, sociale, culturale, spirituale și dacă ea, funcțiunea, este expresia adevărată a acestor necesități, atunci se află într-o relație pozitivă cu natura și naturalul și dacă nu este trădată de formă, putem vorbi despre ecofuncțiune în ecoarhitectură.

Există însă, din păcate, și funcțiuni dictate de rațiuni pur economice greșit înțelese și greșit concepute. Goana după profit și stimularea consumului au condus la o industrializare masivă și un excesiv consum de resurse naturale, a creat funcțiunile cele mai agresive față de mediul natural. În marile aglomerări s-au dezvoltat funcțiuni guvernate de legități derivate, în contradicție cu funcțiunile naturale vitale. Crizele economice, politice și morale influențează direct modul de abordare în arhitectură. Spuneam mai devreme că o abordare ecologică în arhitectură vizează forma, relația formală și funcțională cu mediu dar, extrem de important este suportul material al formei, structura. În natură formele și structurile sunt guvernate de legi și adevăruri care sunt în armonie cu esența propriei noastre ființe. Noi suntem plămădiți din același aluat și ne supunem acelorași legități. Forma și materialele structurale trebuiesc căutate și găsite în natural și în noi înșine urmând un drum împreună cu natura și nu împotriva ei.  

Orice încercare de a acționa în contrasens se va dovedi , mai devreme sau mai târziu, un eșec. Orice obiect de arhitectură odată construit intră în organizarea naturală a spațiului, devine parte din această organizare și transformă această organizare naturală. El însuși (obiectul de arhitectură) are propria lui structură și organizare spațială iar dacă este vorba despre un grup de obiecte de arhitectură -ele generează o organizare spațială de grup (organizările urbane) . Aceste forme și structuri, relațiile spațiale dintre ele, pot fi integrate formelor și structurilor naturale, organizării naturale a spațiului sau pot intra într-o relație de contradicție agresând și violentând mediul natural, devenind obiecte străine, intruse, distrugătoare. În primul caz arhitectura este asimilată de natură, devine parte integrantă din organizarea naturală a spațiului, nu imitând formele și structurile naturale ci descoperind legile ce le guvernează și preluând aceste legi, utilizând materiale naturale, vibrând pe aceeași frecvență cu natura, cu ființa umană. 

Marii arhitecți au înțeles acest lucru, creațiile lor fiind exemple evidente pentru o bună și corectă preluare a lecției oferite de natură. Arhitecturile tradiționale ale diferitelor zone geografice sau culturi sunt exemple demne de urmat pentru relația firească și pozitivă realizată între casa construită și mediul natural relație strânsă până la identificare.


Omul se regăsește în obiectul de arhitectură, acesta se regăsește în natură, natura se regăsește în om. Nu există nici un element care să perturbe echilibrul. Funcțiunea este firească și vitală, forma, investită cu funcții simbolice, se identifică cu spiritul șI cultura locului, structura conține în ea materiale existente în natură pământ, lemn, piatră, apă… Este adevărat că arhitectura modernă trebuie să răspundă altor necesități decât arhitectura tradițională, funcțiunile sunt mult mai complexe, formele trebuie să exprime aceste funcțiuni în condițiile în care evoluția tehnologică a impus noi materiale și structuri. Dar esența lucrurilor a rămas aceeași. Orice operă de arhitectură are la bază un proiect iar proiectul pornește de la un model.

Modelul pe care îl propune arhitectura ecologică este modelul oferit de natura.